Lucrarea nu reprezintă un obiect ușor descifrabil, ci un semn în sens arhaic: o marcă, o urmă, un indiciu. Este un „semn” care nu trimite la un adevăr unic, ci la experiența celui care îl privește. Suprafețele sunt tăiate, stratificate, cu rupturi vizibile.

Sensul nu este dat ca întreg; el se construiește din fragmente, exact ca percepția umană. Deschiderea neregulată din corpul sculpturii funcționează ca un spațiu al interpretării. Nu e o rană, nici o fereastră clară – este locul unde privirea intră și completează forma cu propriul sens.

Urmele daltei sunt intenționat lăsate vizibile. Ele seamănă cu o scriere care nu poate fi citită literal. Sculptura comunică nu prin mesaj, ci prin ritm, presiune și gest. Lucrarea afirmă că sensul nu se impune din exterior (monument, simbol oficial), ci apare în relația dintre formă și privitor.

Semn subiectiv este o sculptură despre dreptul și libertatea de gțndire și interpretare. Nu indică neapărat o cale, un drum, nu proclamă un adevăr, nu fixează o memorie colectivă – ci invită fiecare trecător să dea curs fanteziei, imaginației, gândirii.