Frunze de dor

Un omagiu lui Ion Druță? Poate. Nu risc să contrazic autorul.

Frunza, însă, chiar este simbolul dorului.

Frunza este o formă fragilă, trecătoare. Aici, în cazul lui Ioan Grecu, ea devine monumentală, semn că dorul - de oameni, de loc, de timp - capătă greutate și durată. E mai mult decât nostalgie dulce. Este memorie vie.

Frunza e compusă din scândură fixată cu cuie vizibile, arătând că dorul nu e un sentiment uniform; e făcut din bucăți de amintire, din lucruri simple adunate în timp. Faptul că îmbinările rămân la vedere spune adevărul: nimic nu e complet neted.

Dispunerea scândurilor sugerează o cruce discretă în centrul frunzei. Astfel Dorul capătă o dimensiune sacră: suferință asumată, legătură între pământ și cer, între cei rămași și cei plecați.

Sculptura se înalță din iarbă, ca un gând care nu poate rămâne jos, sugerând trecătorului că Dorul nu te ține la pământ; te ridică - chiar dacă te apasă.

Lemnul poartă urme de vreme. Se schimbă, respiră, îmbătrânește.

Dorul nu se conservă; se transformă odată cu tine.

Frunze de dor este o sculptură a memoriei asumate: Dorul nu ca rană deschisă, ci ca structură care te ține întreg.

Dorul din centrul Ungheniului nu strigă, dar te cheamă, așteaptă, ca o frunză prinsă între vremi și anotimpuri.