Cunoscătorul creației sculptorului va vedea în această lucrare continuarea seriei Capriccioso. O variantă din ciclul în cauză există deja la Ungheni (vezi ”Răsfățata” din 2002). În cazul de față, deși materialul s-a supus deosebit de greu modelării, autorul a lucrat o formă expresivă, caldă, senzuală, voluptuoasă, de o înaltă ținută estetică. Lucrarea pare un arhetip al corpului, nu o figură individuală.

De Sânzâiene sugerează o mișcare interioară: forma pare că se răsucește ușor, ca un gest dansat. Nu e statică, chiar dacă e masivă. Capriciul e în: asimetria atent dozată (un umăr/volum urcă mai mult), schimbarea bruscă de direcție în partea superioară, contrastul dintre suprafețele netezite și zonele mai „frânte”. E ca și cum sculptorul ar fi „scris” în piatră un impuls. Această trecere de la brut la polisat e, în sine, o metaforă a sculpturii: îmblânzirea pietrei până când devine „piele”.

Partea superioară, elementul din vârf (ca o petală mare, un evantai sau o deschidere) rupe lectura strict corporală și introduce registrul poetic: poate fi citit ca floare, dar nu e. Este păr - un capriccio vizual, element care finalizează mișcarea și care transformă corpul în compoziție.