În Visul, Ruslan Tihonciuc construiește o alegorie luminoasă a copilăriei, în care imaginația nu cunoaște limitele realului. Scena poate fi citită ca un basm sculptat: copilul visează să prindă cel mai mare pește și, mai mult decât atât, să-l poată încăleca asemenea unui cal năzdrăvan, pentru a-și etala isprava cu o satisfacție ingenuă. Este vorba bucuria jocului, despre puterea fanteziei de a transforma lumea.

Compozițional, lucrarea pune în dialog două forme esențiale: corpul copilului, redat simplificat, și volumul amplu al peștelui, exagerat până la dimensiuni fantastice. Această disproporție nu este o „eroare” realistă, ci mecanismul poetic al visului: în mintea copilului, prada devine miraculoasă, iar momentul reușitei capătă proporții legendare. Peștele nu mai este doar obiectul dorinței, ci se transformă într-un vehicul imaginar - un partener de aventură, purtător al unei călătorii în care imposibilul devine natural.

Travertinul contribuie la caracterul blând al scenei. Deși piatra este dură, volumul este rotunjit, cu treceri line și cu o expresie generală calmă, ceea ce potențează impresia de visare și de inocență. În această materialitate densă, artistul fixează o stare trecătoare: clipa în care copilul își vede împlinită dorința și simte, pentru o secundă, că poate stăpâni un „monstru” fabulos fără teamă, doar prin joc.

Sculptura păstrează astfel esența copilăriei: bucuria de a inventa, de a exagera, de a transforma o dorință într-o aventură și o aventură într-o amintire care merită spusă mai departe.