Titlul este, din start, un mic manifest: un dorumetru – un aparat imaginar care ar măsura dorul. Iar completarea „din care nu lipsește nimic” sugerează ideea unei inventarieri a lucrurilor esențiale, ca și cum dorul ar fi alcătuit din multe piese: memorie, distanță, rădăcini, oameni, timp.

Sculptura arată ca un totem mecanic: volume suprapuse, clare, aproape inginerești, combinate cu elemente metalice care par brațe, axe sau indicatori. Această estetică de „dispozitiv” transformă un sentiment greu de definit într-o formă măsurabilă, cu componente, ca un instrument de laborator al emoției.

Contrastul dintre gresia masivă și metalul subțire pune în scenă tensiunea dintre stabil și fragil, dintre durabilitatea materiei și volatilitatea trăirii. Perforațiile ritmate din corpul vertical pot fi citite ca o „scară” sau o matrice de măsurare, iar brațul metalic, cu micile greutăți la capete, amintește de un balans: dorul ca echilibru mereu instabil între aici și acolo.

În final, lucrarea vorbește despre dor nu ca nostalgie pasivă, ci ca o forță care ne ordonează viața: un mecanism interior care cântărește permanent ce avem și ce ne lipsește - iar paradoxul titlului ne spune că, uneori, „nu lipsește nimic” tocmai fiindcă dorul le conține pe toate.