Rugăciune este o lucrare antropomorfă, dar fără față. Nu vedem ochi, gură, expresie. Sculptura artistei Donoi nu este spectacol, nu este discurs, ci stare. Omul dispare ca individ și rămâne gestul interior.

Verticalitatea lucrării exprimă ridicarea din greutate.

Forma se înalță dintr-o bază grea, aproape organică, ca și cum ar ieși din pământ, or rugăciunea nu începe în cer, ci în durerea grea a trupului, din jos, din fragilitate.

Pe frontalul sculpturii apare o linie adâncită, aproape ca o rană sau un canal care poate fi coloană, poate fi lacrimă, poate fi drum. Este dialogul interior dintre om și Dumnezeu. Nu decorativ, ci aspru, tăcut.

Textura pietrei este meticulos lucrată, dar, totuși, rămâne gruntoasă, neliniștită, lucru prin care artistul vrea să spună privitorului că rugăciunea adevărată nu este liniște, ci frământare.

Rugăciunea sculptoriței Parascovia Donoi, din centrul Ungheniului, nu reprezintă pe cineva care se roagă, ci rugăciunea însăși ca stare. Este acel moment în care nu mai ceri nimic, nu mai explici nimic – te oprești, stai, te gândești, meditezi.