Deși titlul vorbește despre „porți”, nu vedem o poartă clasică. Nu există canaturi, prag sau ziduri.

Prin urmare, Poarta, în cazul de față devine un concept, nu un obiect: o trecere interioară, o chemare, o deschidere care nu limitează, ci invită. Este o poartă care nu se închide niciodată.

Structura acesteia este compusă din elemente succesive, aproape ca niște trepte: fiecare bloc pare o etapă, arătând că nu există un „sfârșit” clar, iar direcția e înainte, și invită spre nesfîrșit, spre infinitul care nu este atins printr-o mișcare sau salt spectaculos, ci prin pași mici, continui și consecvenți.

Prin urmare, Poarta sculptorului Cataraga este o viziune smerită asupra infinitului, spunându-ne că: Nu urcăm spre cer, ci mergem înainte, în tăcere, căci infinitul este aici, nu dincolo. Așadar, artistul ne propune o sculptură tăcută, dar profundă: Infinitul nu este ceva pe care îl cucerești, ci ceva în care intri pas cu pas.