Sculptura surprinde momentul cel mai tăcut și mai greu al parabolei biblice: clipa întoarcerii, înainte de cuvinte, înainte de iertarea rostită. Nu este o scenă a bucuriei, ci una a poverii asumate.

Personajul este așezat, aproape prăbușit pe sine, cu trupul masiv înclinat înainte, ca și cum greutatea drumului parcurs s-ar fi adunat în carne și piatră. Figura nu cere milă și nu triumfă. Chipul este închis, interiorizat, marcat de o oboseală care nu e doar fizică, ci morală. Barba și trăsăturile simplificate trimit la arhetip: nu este un fiu anume, ci orice om care se întoarce după rătăcire lungă.

Lipsa detaliilor decorative concentrează atenția asupra stării interioare – regretul, rușinea, dar și hotărârea de a reveni. Textura aspră a gresiei, striată, neregulată, amplifică ideea de viață trăită dur, de alegeri care au lăsat urme. Trupul pare cioplit mai mult decât modelat, ca și cum omul însuși ar fi fost „lovit” de timp și experiență.

Treptele de la bază sugerează urcușul interior: întoarcerea nu este un gest simplu, ci o ascensiune lentă, dureroasă. În spațiul public, mai ales lângă o instituție educațională, „Întoarcerea fiului rătăcitor” devine un monument al maturizării. Ea le amintește trecătorilor – tineri sau adulți – că rătăcirea face parte din condiția umană, dar demnitatea se recâștigă prin asumare, nu prin uitare.