Titlul sugerează o idee esențială: muntele ca simbol al stabilității, al duratei și al naturii primordiale, iar inima ca simbol al vieții, al energiei interioare și al centrului afectiv/spiritual. Împreună, ele sugerează că și ceea ce pare inert (piatra, masivul) are un miez viu, o „respirație” ascunsă.

Altfel zis, Inima Muntelui explorează tensiunea dintre masa brută a pietrei și intervenția ordonatoare a sculptorului, sugerând că în interiorul a ceea ce pare inert există un miez viu, ascuns. Fragmentarea volumului și accentele cromatice transformă ruptura în revelație: muntele se deschide pentru a-și arăta inima.