O lucrare dedicată marelui Eminescu. Poetul este reprezentat integrat în volumetria unui sarcofag, fiind sugerată silueta unui sfânt bizantin, ce se înalță solemn asupra trecerii ireversibile a timpului.

Dintr-un bloc de gresie se desprinde un trup subțire, prins parcă în propria lui formă, ca într-o carapace de timp. Conturul exterior amintește de un sarcofag, o margine protectoare, rece, care îngustează lumea și o obligă să privească în sus.

În interiorul acestei forme, Eminescu nu apare ca un portret obișnuit, ci ca o prezență „așezată” în solemnitate. Chipul e frontal, liniștit, cu privirea care nu caută spectacolul, ci distanța. Părul, lucrat amplu, desenează o coroană de volum, iar în jurul capului se simte o sugestie de nimb, ca și cum poetul ar fi trecut din biografie în icoană.

Corpul nu e sculptat anatomic, ci transformat într-o suprafață de veșmânt. Textura curge în linii lungi, repetate, ca niște falduri sau ca niște rânduri de scriere. E ca o pagină care nu se mai termină: un pergament vertical în care poezia devine material. Repetiția acestor striații face să apară ideea titlului - „Glossa” - nu ca citat, ci ca ritm: aceeași mișcare reluată, aceeași lecție întoarsă pe toate fețele.

Totul comunică o trecere: poetul e prins în forma sarcofagului, dar tocmai această „închidere” îl ridică. Nu e imaginea morții, ci a păstrării. Nu e un sfârșit, ci o fixare în memorie: Eminescu ca figură care se înalță peste trecerea ireversibilă a timpului, nu prin gesturi grandioase, ci prin tăcerea lui grea, controlată.

Sculptura te oprește, îți ridică privirea și îți spune, fără să explice, că unele prezențe nu se consumă, se așază.