Iată un dor trăit în corp: două siluete alungite, fragile, așezate pe socluri diferite, ca pe două niveluri ale aceleiași povești. Ele se caută cu brațele întinse, iar distanța dintre palme devine miza lucrării. Nu vedem îmbrățișarea, nu vedem împlinirea, ci clipa aceea suspendată în care apropierea e posibilă, dar încă nu s-a întâmplat.

Gestul lor e esențial: mâini întinse, aproape atingându-se, dar fără să se prindă cu adevărat. În această ezitare se citește ceva foarte omenesc: relația în care două persoane vor să fie împreună, însă ceva - timpul, starea, orgoliul, frica, nehotărârea - rămâne între ele ca un prag invizibil. 

Corpurile sunt simplificate, ca niște forme de metal tăiate și îndoite, iar chipurile, reduse la semne, nu individualizează. Tocmai această lipsă de portret clar face ca scena să fie universală: poate fi un cuplu, poate fi o despărțire, poate fi o împăcare care întârzie, poate fi momentul de dinaintea unui rămas-bun. Înclinarea lor înspre celălalt sugerează că fiecare își mută centrul de greutate din sine către celălalt - dar rămâne riscul: dacă unul se apropie și celălalt nu, căderea devine posibilă.

Soclurile, două volume înalte, aproape ca niște turnuri, spun și ele ceva: fiecare persoană stă pe „lumea” ei, pe poziția ei, pe înălțimea sau izolarea ei. Nu e neapărat superioritate, ci distanță de viață: uneori oamenii se iubesc, se caută, dar vin din locuri diferite, cu ritmuri diferite. Iar lucrarea surprinde exact această negociere a apropierii.

De aceea, Dor de întreg e despre nevoia de completare, dar și despre fragilitatea întâlnirii. Întregul nu se face automat din două jumătăți; el se construiește, se riscă, se decide. Iar sculptura alege să nu ne dea finalul, ci să ne lase în punctul cel mai adevărat: când două ființe încă mai speră că spațiul dintre ele poate fi trecut.