Copacul cosmic nu descrie natura, ci ordinea invizibilă care o susține. Este o sculptură a echilibrului tensionat: între două mase și un gol, între pământ și cer, între ceea ce suntem și ceea ce putem deveni.

Forma verticală, ridicată pe un soclu-stâlp, sugerează axis mundi – legătura dintre pământ și cer. Copacul cosmic nu are ramuri naturaliste; ele sunt esențializate în volume masive, semn că nu natura vizibilă e tema, ci structura cosmică a existenței.

Cele două volume laterale, aproape gemene, sunt despărțite de o fisură centrală. Golul nu e lipsă, ci spațiu de trecere: între materie și spirit, între finit și infinit, între identități care se caută. Această deschidere activează lucrarea: privirea intră în sculptură.

Placa superioară, ca un acoperiș sau capitel, apasă și ordonează ansamblul. Ea evocă cerul sau legea care ține lumea laolaltă. Greutatea ei vizibilă dă tensiune: echilibrul e câștigat, nu garantat.

Gresia, cu variații cromatice și texturi erodate, vorbește despre timpul lung. Copacul cosmic nu crește rapid; el se formează prin acumulare și uzură, asemenea culturii și memoriei.